Subiectul I.
1.candidă – curată, inocentă

beteală – podoabă (de odinioară în cununa de mireasă a fetelor)

2. În acest caz cratima are rolul de a marca elidarea vocalei finale a negaţiei „nu”. Pentru păstrarea ritmului şi a măsurii metrice, cele două cuvinte „nu” şi „ar” se pronunţă împreună.

3. A trece în revistă

A trece hopul

A trece cu vederea

A trece măsura

A trece pe cineva prin toate apele

4. În această poezie întâlnim motivul fetei bătrâne şi motivul oglinzii

5. „În lacrimi tremură oglinda ca faţa apelor când plouă”

„Azi vasele-s împodobite cu triste flori de crizanteme”

6. -ntăilor(întăilor – întâilor)

-nsamnă (însamnă – înseamnă)

7. În ultima strofă identificăm o personificare (…”şi poate soarele de toamnă/S-o-nduioşa ca să-ţi arunce pe frunte mândra lui beteală”)

Eul liric e convins că undeva, în altă lume, timpul fetei nu s-a scurs, fiindcă acolo brânduşele înfloresc de-a pururi, şi poate soarele înduioşat o va face mireasa lui. De asemenea mai remarcăm o metaforă („mândra lui beteală”) care se referă pe de o parte la coroana de raze a soarelui şi la obiectul de podoabă al mireselor de odinioară (beteala). Eul liric participă afectiv la durerea fetei („Şi-mbrăţişaţi alături plângem”). Lacrimile îi liniştesc durerea („Din lacrimi liniştea sporeşte”).

8. Dimitrie Anghel se afirmă ca un gingaş poet al universului floral, prin esenţa sa pieritor. O fată palidă şi slăbită schimbă florile din vase; ieri în primăvara vieţii ei, vasele erau pline cu brânduşe, astăzi, în toamna vieţii, s-au ofilit mâhnite chiar şi crizantemele. Fiindcă aşa se întâmplă în casa celei care nu a fost mireasă. Oglinda are ape obosite (simbolul apare de două ori în cursul poeziei), a cunoscut şi ea trecerea timpului, imaginea ei nu mai are claritate. În strofă predomină epitetele şi se poate identifica şi o comparaţie.(„evlavios ca o vestală”).

9.reflexivitate

În această poezie, eul liric reuşeşte să ne împărtăşească şi să ne transmită nu numai un fapt de limbă care se poate transmite oricărei inteligenţe omeneşti. Eul liric este capabil să ne comunice în acelaşi timp şi starea sa sufletească (empatia la durerea sufletească a fetei – „şi-mbrăţişaţi alături plângem” – ). În mesajul poezie se reflectă şi omul care îl produce şi sunt atinşi prin el toţi oamenii sensibili.
Subiectul II.
Consider că afirmaţia făcută de Marin Preda, în opera sa “Creaţie şi morală” şi anume că “Dacă n-ar exista fericirea altora, nu ne-am sinchisi de nefericirea noastră” este în mare parte adevărată.

În primul rând, oamenii sunt, în gneral, invidioşi şi, atunci când văd că altul are ceva ce este minunat, aşa cum este şi fericirea, ar dori şi ei să aibă acel lucru. Atunci când un om este nefericit tinde să îşi aducă aminte de momentele frumoase pe care le-a trăit şi să dorească să revină la acele timpuri. Dacă eşti totuşi nefericit pe un anumit motiv şi te apuci să faci diverse lucruri poţi uita şi poţi reveni la o stare de spirit normală. În momentul în care vezi pe cineva cu aceleaşi probleme ca şi ale tale nu îţi aduci aminte de ele sau nu le dai importanţă, dar dacă observi pe cineva care e fericit şi fericirea lui constă tocmai în faptul că nu are probleme de genul celor pe care le ai tu, atunci realizezi ce ai putea avea şi ai încerca să faci ceva în privinţa asta.

În al doilea rând, nu se poate ca un singur om să fie fericit, iar dacă nu ar exista fericirea altora, atunci nu ar mai exista deloc fericirea. În momentul în care ceva nu există nu putem pune ceva în opoziţie deci, dispărând fericirea altora, ar dispărea şi nefericirea noastră.

În concluzie, fericirea altora ne aminteşte de problemele noastre şi tânjim după o rezolvare a acestora, iar dacă nici ceilalţi nu sunt fericiţi atunci uităm pentru un moment cum este să fi fericit.
Subiectul III.
Ca orice basm, “Povestea lui Harap-Alb” ilustrează o altă lume decât cea reală, personajele fiind împăraţi şi crai, Sfânta Duminică, animale şi gâze fermecate, eroi cu trăsături fabuloase, alături de personaje realiste aduse de Ion Creangă din Humuleştiul natal, ceea ce-i conferă acestei creaţii originalitate inconfundabilă. Basmul cultivă înalte principii morale ca adevărul, dreptatea, cinstea, prietenia, răbdarea, ospitalitatea, generozitatea, curajul, vitejia prin personajele pozitive şi comdamnă nedreptatea, răutatea, minciuna întruchipate de zmei, balauri sau spâni.

Personajele sunt reale şi fabuloase, acestea din urmă având puteri supranaturale şi putându-se metamorfoza în animale, plante, insecte sau obiecte ori pot să reînvie, prin leacuri miraculoase, pe cei care sunt omorâţi.

Harap-Alb, fecior de crai, este un Făt-Frumos din basmele populare, destoinic şi curajos, dar rămâne în zona umanului, fiind prietenos, cuminte şi ascultător, ca un flăcău din Humuleşti. El este un personaj pozitiv şi întruchipează înaltele principii morale cultivate de orice basm, ca adevărul, dreptatea, cinstea, prietenia, ospitalitatea, curajul, vitejia, trăsături ce reies indirect din întâmplări, fapte, din propriile vorbe şi gânduri şi direct din ceea ce alte personaje spun despre el.

Călătoria pe care o face pentru a ajunge împărat este o iniţiere a flăcăului în vederea formării lui pentru a deveni conducătorul unei familii, pe care urmează să şi-o întemeieze. El parcurge o perioadă de a deprinde şi alte lucruri decât cele obişnuite, de a învăţa şi alte aspecte ale unei lumi necunoscute până atunci, experienţă necesară viitorului adult.

Semnificaţia numelui reiese din scena în care spânul îl păcăleşte pe fiul craiului să intre în fântână: “Fiul craiului, boboc în felul său latrebi de aieste, se potriveşte Spânului şi se bagă în fântână, fără să-1 trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla”. Naiv, lipsit de experienţă şi excesiv de credul, fiul craiului îşi schimbă statutul din nepot al împăratului Verde în acela de slugă a Spânului, numele lui poate fi un oximoron, Harap-Alb putând însemna “negru alb”, deoarece “harap” înseamnă “negru, rob”.

Faptele eroului rămân şi ele în limita umanului, probele care depăşesc sfera realului fiind trecute cu ajutorul celorlalte personaje, înzestrate cu puteri supranaturale. Codrul în care se rătăceşte simbolizează lumea necunoscută flăcăului, care greşeşte pentru prima oară, neţinând cont de sfatul tatălui său, de a se feri de omul spân. Deşi cuminte şi ascultător de felul său, nesocotirea acestei restricţii declanşează asupra flăcăului un şir nesfârşit de întâmplări neplăcute şi periculoase, care-i pun deseori viaţa în primejdie. Lipsit de experienţă, “boboc în felul său la trebi de aieste,”, mezinul craiului devine sluga spânului, îşi asumă şi numele de Harap-Alb, dovedind în acelaşi timp loialitate şi credinţă faţă de stăpânul său, întrucât jurase pe paloş, îşi respectă cuvântul dat, rod al unei solide educaţii căpătate în copilărie, de a fi integru şi demn, capabil să-şi asume vinovăţia, cu toate urmările ce decurg din faptul că nu urmase sfatul tatălui.

Cinstit din fire, Harap-Alb nu-1 trădează niciodată pe spân, deşi un stăpân tiran ca acesta ar fi meritat. De pildă, atunci când se întoarce spre împărăţie cu pielea şi capul cerbului fabulos, “piatra cea mare din capul cerbului strălucea” atât de tare, încât mulţi crai şi împăraţi îl rugară să-i “deie bănăret cât a cere el, altul să-i deie fata şi jumătate din împărăţie, altul să-i deie fata şi împărăţia întreagă”, dar Harap-Alb şi-a urmat calea fără să clipească, ducând bogăţia întreagă stăpânului. O singură dată a şovăit voinicul, atunci când, îndrăgostindu-se de fata împăratului Roş, “mai nu-i venea s-o ducă” spânului.

Probele la care îl supune spânul sunt menite a-1 deprinde pe flăcău cu greutăţile vieţii, cu faptul că omul trebuie să învingă toate piedicile ivite în viaţa sa, pregătindu-l pentru viitor, când va trebui să-şi conducă propria gospodărie, propria familie. Ca şi în viaţa reală, flăcăul este ajutat de cei mai buni prieteni, calul fabulos şi de Sfânta Duminică. Harap-Alb este umanizat, el se teme, se plânge de soartă, cere numai ajutorul acelora în care avea încredere, semn că învăţase ceva din experienţa cu spânul. Depăşind cu bine toate probele, flăcăul demonstrează că e “soi bun” (G.Călinescu) prin valorile morale care compun codul comportamentului ţărănesc: inteligenţa, bunătatea, perseverenţa, răbdarea, capacitatea de adaptare la diverse situaţii ale vieţii. De asemenea, altruismul, sufletul lui bun, dragostea pentru albine şi furnici îl fac să le ocrotească şi să le ajute atunci când le întâlneşte în drumul său, chiar dacă pentru asta trebuie să treacă prin apă ori să zăbovească pentru a le construi un adăpost. Sigur că binele pe care Harap-Alb îl face se întoarce atunci când el însuşi se află în impas, crăiasa furnicilor şi cea a albinelor salvându-i, de asemenea, viaţa.

O experienţă determinantă pentru maturizarea lui o constituie întâlnirea cu omul roş, care este un alt pericol de care ar fi trebuit să se ferească, aşa cum îl sfătuise tatăl. Episodul călătoriei spre curtea împăratului Roş este un necontenit prilej de iniţiere a flăcăului (călătoria este un mijloc de cunoaştere), deprinzând acum învăţătura că orice om, cât de neînsemnat ori de ciudat ar părea, poate fi de folos, tânărul deprinzând experienţă mai ales în cunoaşterea speciei umane. Harap-Alb are capacitatea de a-şi face prieteni adevăraţi, loiali, care să-1 ajute în orice împrejurare dificilă a vieţii sale, aceştia folosindu-şi tocmai trăsăturile dominante, devenite - la nevoie - adevărate talente: “tot omul are un dar şi un amar, şi unde prisoseşte darul, nu se mai bagă în samă amarul”.

În această perioadă a iniţierii, Harap-Alb cunoaşte dragostea aprinsă pentru o fată de împărat, care vine, aşadar, din aceeaşi lume cu el, pregătindu-1 pentru căsătorie, unul dintre reperele finale ale devenirii sale. Probele de la împărăţia fetei trimit spre ritualurile ţărăneşti ale peţitului, între care însoţirea mirelui de un alai de tineri, trecerea lor prin foc, alegerea motivată a miresei, ospăţul oferit de gazdă sunt tot atâtea încercări la care îl supune viitorul socru şi cărora mirele trebuie să le facă faţă. Ultima probă la care îl supune fata este, de data aceasta, o demonstrare a calităţilor viitoarei soţii, care va şti să aibă grijă de bărbatul ei, să-i stea aproape la bine şi la rău, acest fapt fiind ilustrat atunci când ea îi salvează viaţa, trezindu-1 din morţi. Această întâmplare simbolizează ideea că acum Harap-Alb redevine el însuşi, fiul craiului, scăpând de povara jurământului făcut spânului, acela că îi va fi slugă “până când va muri şi iar va învia”.

Ca şi Nică, Harap-Alb parcurge o perioadă de formare a personalităţii, care, deşi înzestrat cu importante calităţi, are slăbiciuni omeneşti, momente de tristeţe şi disperare, de satisfacţii ale învingătorului, toate conducând la desăvârşirea lor ca oameni.